Unde fugim de-acasa? de Marin Sorescu - Aproape teatru, aproape poeme, aproape povesti...

“Scriu de multă vreme versuri, dar încă nu stiu cum se nasc.
Consider poezia ca pe ceva foarte înalt. O metodă de cunoastere
aproape stiintifică…metodă uneori mai eficace decât orice calcul,
pentru că ei îi stă la îndemână intuitia. Pune în miscare fortele cele
mai adânci si mai puternice din om - forte cu care nu te joci.”
MARIN SORESCU

                  Dă-ne, soare, zilnic papucul tău cald să putem ieşi pe asfalt. Că atunci cînd nu trec maşini, noi desenăm pe el găini. Găini măiestre, ale căror ouă nu se şterg cînd plouă. Ba, din contra, din ele, clocite bine, ies copaci, veveriţe şi albine. In fiecare zi, pe un kilometru de trotuar stricăm un kilogram de var. Incepem cu portrete de mîţe şi alte animale pînă ajungem la triunghiuri şi linii goale. Facem fel de fel de cercuri şi pătrăţele şi nu mai lăsăm nici o figura să intre în ele. Le păzim o zi-ntreagă ca nimeni să nu le-nţeleagă. In noi în fiecare zace netrezit un pictor foarte mare. Unul, nedescoperit pînă acum niciodată, ca o ciupercă nerăsădita si nemîncată. Şi de-aia toată ziua, în genunchi, pe asfalt, lucrăm, pentru că vrem să-1 lansam.
                De-o fi pictor sau ba, noi om desena şi aşa. Chiar dacă ursul nostru n-are decît o labă, se vede că e un urs de treabă.

                Deşi sîntem copii, operele noastre sînt pline de economii. Iată, pentru atîţia oameni desenati aici cu creta, vede acelaşi ochi de soare, care face naveta. Azi la mine, mîine la tine. Astăzi se uită cu el iepurele care mustăceşte fericit şi dă din urechi, mîine aceste frunze de stejar, perechi. Noi ne căznim numai ca totul să fie frumos, pe sus şi pe jos. Dacă zboară pe cer doi porumbei şi-un cocor, punem mîna pe umbra lor. Aşa îi avem mereu langa noi, cocorul şi porumbeii amîndoi. Apoi, din cînd în cînd, mai luăm animale, păsări şi din gand. Cand zgîriem o figură nouă, nemaivăzută, cine ştie ce ciudat nagîţ sau nagîţă, parcă sugem din cea mai dulce tita. Parcă muşcăm din visul de azinoapte, cu dinţii noştri de lapte. Ce, parcă n-am văzut cu ochii goi că desenaţi ditamai oameni mari şi voi ? Faceţi toată ziua pe drum tot felul de gînduri din fum : o casă, un vapor care pluteşte pe un nor. Chiar mă întrebam eu cîteodată : unde s-or fi ducînd toate aceste desene, nene ? Aş vrea să pun mîna eu, unul, pe tot ce-a desenat cu fum omenirea, de cînd s-a inventat tutunul. Aşadar, ne întrecem şi pe această cale : voi pictaţi cerul, noi pămîntul de la aer mai la vale. Noi ne jucăm foarte gravi, gîndindu-ne că pămîntul e făcut pentru zugravi. Iată, un munte de var ne-a ajuns pentru toţi cîmpii. Au mai rămas fără păsări, cai şi stele : gardurile şi, pe alocuri, stîlpii. Mîine dimineaţă la ora sase trecem şi la case.